Calusari

Obiceiul căluşerului este un adevărat tezaur pentru cultura populară românească şi chiar pentru cea universală. Acest străvechi şi valoros obicei a trezit interesul reprezentanţilor UNESCO, care au proclamat ,,Tradiţia Căluşului (Căluşerului)’’drept Capodoperă a Patrimoniului Oral şi Imaterial al Umanităţii, o recunoaştere a valorilor patrimoniului nostru cultural în peisajul mondial al culturii.


Căluşarii de iarnă

Obiceiul căluşerului este un adevărat tezaur pentru cultura populară românească şi chiar pentru cea universală. Acest străvechi şi valoros obicei a trezit interesul reprezentanţilor UNESCO, care au proclamat ,,Tradiţia Căluşului (Căluşerului)’’drept Capodoperă a Patrimoniului Oral şi Imaterial al Umanităţii, o recunoaştere a valorilor patrimoniului nostru cultural în peisajul mondial al culturii.

Despre obiceiul căluşerului

Ca obicei de iarnă, căluşerul hunedorean, deşi este unitar ca forme de manifestare, se remarcă prin diversitate de la un sat la altul. Obiceiul în general îşi are originea în antichitate, având la bază cultul Soarelui, asociat cu cel al fertilităţii.

Costumul de bază al căluşerilor este compus din cămaşă albă, încreţită la poale, cusută cu ,,cheie’’ sau cu ,,pui’’, iar la generaţiile mai tinere, cămaşa cu ,,ciocănele’’. Peste ea căluşerii poartă un pieptar înfundat, din piele de oaie cu broderii deosebit de bogate. Mijlocul este încins cu o curea lată de piele – chimir- cusută cu frumoase motive florale. Pantalonii erau fie din pănura albă, groasă ,,cioareci’’, ţesută în război, fie din pânză albă. Unul dintre cele mai interesante şi importante piese ale costumului căluşeresc, îl constituie ,,zdrăncănele’’ (zurgălăii), care se poartă legate sub genunchi, cu o cureluşă ornamentată cu broderii de mătase şi mărgele. De cureluşă sunt de asemenea prinse fire de lână multicoloră care atârnă până la gleznă. Vechimea şi incontestabila funcţie magică pe care zurgălăii, clopoţeii etc. au avut-o în trecut este atestată nu numai de aria lor mare de răspândire, dar şi de prezenţa în costumaţie a unor măşti diferite. Specialiştii sunt unanimi în a susţine rolul lor de apărare împotriva unor spirite nefaste, prin producerea zgomotului. Prezenţa zurgălăilor în costumul căluşerilor transilvăneni este atestată şi de T. Frincu şi G. Cândrea, care menţionează în legătură cu momentul ,,legării căluşerilor’’că vătaful îl leagă pe fiecare peste fluierul piciorului în jos de genunchi cu câte două curele, pe care sunt inşiraţi clopoţei.

În cadrul obiceiului căluşeresc, există două etape distincte în organizarea cetei şi a desfăşurării propriu-zise a acestui obicei. Mai întâi este o etapă pregătitoare sau premergătoare, în care se organizează ceata de căluşeri, se alege gazda, se pregătesc jocul şi colindele. Ea durează de la lăsatul postului de Crăciun, până în ajunul Crăciunului.

Alegerea gazdei– Încă din primele zile ale prinderii postului de Crăciun, feciorii din sat îşi vor alege gazda, care reprezintă un moment de cea mai mare importanţă în desfăşurarea acestui ancestal obicei. Gazda va fi cea care le va asigura căluşerilor toate condiţiile necesare pregătirii obiceiului, pe întreaga durată a postului de Crăciun. Gazda este căutată printre familiile cele mai de vază din sat, cu o situaţie materială dintre cele mai bune şi cu o reputaţie deosebită în cadrul comunităţii.

Organizarea cetei– primul vătaf, conducătorul cetei de căluşeri, este stabilit dinainte de către feciori. Vătaful trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. De obicei el este cel mai în vârstă dintre căluşeri. El trebuie să aibă experienţa jocului, să-l stăpânească cu precizie, să fie înzestrat cu calităţi fizice şi morale, să se bucure de autoritate şi simpatie în rândul feciorilor şi, ce este mai important, să fie un bun orator şi să aibă spontaneitate în gândire. Pentu a se deosebi de ceilalţi căluşeri, vataful întâi poartă două panglici peste umeri, care se petrec peste piept şi se prind în şolduri. O panglică este tricoloră şi una roşie.
Primul vataf îşi alege colaboratorul său direct, pe vataful al doilea, care îi poate ţine locul. Pentru aceasta el trebuie să fie tot atât de bine pregătit în privinţa jocului ca şi primul vătaf, de asemenea, trebuie să cunoască toate urăturile primului vătaf. Tot vătaful al doilea se îngrijeşte de instruirea celor mai tineri feciori intraţi în căluşeri, cât şi de bunul mers al colindelor. Pentru invăţarea colindelor este numit unul dintre feciorii care nu joacă, dar are ,,darul cântatului’’ şi cunoaşte bine textul şi melodiile tuturor colindelor. Se stabileşte apoi locul fiecărui căluşer în formaţie, ţinându-se seama de vârstă şi înălţime. Aranjamentul şi îmbrăcămintea sunt lucruri extrem de importante în evoluţia căluşerilor. Ceata de căluşeri este o formaţie alcătuită dintr-un număr de feciori, fără soţ: 7, 9 sau 11 dansatori, în cele mai multe cazuri 9 dansatori, media de vârstă fiind în jur de 20 de ani. Pe lângă căluşerii care joacă, mai figurează în ceată şi alţi tineri, care îndeplinesc anumite funcţii (ceparul, doi turcaşi, jupânii). În toată perioada de pregătire este de remarcat seriozitatea căluşerilor, grija zilnică pentru stăpânirea perfectă a jocului, precum şi faptul că la repetiţiile care le fac la gazdă, adeseori participă şi oameni mai în vârstă, mai experimentaţi în jocul căluşeresc, foşti vătafi, care îi învaţă pe tinerii căluşeri diferite ponturi mai greu de executat.

În cadrul obiceiurilor locale, jocul căluşerilor ocupă locul cel mai important. Nici un alt obicei nu antrenează atâţia participanţi, angrenaţi efectiv în desfăşurarea lui, nici un alt obicei nu mobilizează întreaga obşte a satului ca acesta. Se remarcă apoi caracterul organizat al desfăşurării obiceiului, în forme tradiţionale, neschimbate şi la care participă întreaga comunitate. Acest obicei, cu origini în ritualurile stăvechi, s-a impus ca cel mai complex dintre obiceiurile populare româneşti, dansul căluşeresc impresionând prin frumuseţea lui coregrafică, el rămânând sub toate aspectele un fel de ideal coregrafic, un superlativ al frumosului.